Costumul portocaliu de șoim al patriei, cuburile de lemn de
la grădiniță, cravata de pionier, bentița, matricola, ciocolata chinezească pe
al cărui ambalaj era desenată o albină, cizmele mocasin din blană artificială
(oribile!), costumația cu care mergeam la defilare în gimnaziu (flori de măr),
caietul de amintiri din clasa a VII-a, culegerea de Gheba, magnetofonul
Kashtan, clasoarele cu timbre, drapelul cu gaură în mijloc, blugii cu talie
înaltă, pantofii de lac de la turci, prima viză de Italia de pe pașaport… Lista
ar putea continua cu o înșiruire de obiecte care nu doar mie îmi trezesc
amintiri din diferite momente ale vieții, ci și altora care au prins aceleași
perioade.
Zilele trecute am vizitat un muzeu temporar cu totul
deosebit,
primul de acest fel din Italia și printre puținele din lume, dedicat
obiectelor obișnuite. Proiectul a
plecat de la ideea originală lansată de
Christian
Carrignon și de
Katy Deville,
care au pus bazele teatrului
“Théâtre de
Cuisine” (companie franceză care începând cu anii ‘80 a contribuit la
dezvoltarea mișcării europene a teatrului obiectelor).
Practic, muzeul este
realizat din obiectele donate/împrumutate de către locuitorii unui cartier:
bibelouri, jucării, accesorii sau articole de uz casnic, unele dintre ele chiar
rupte, care i-au însoțit pe aceștia de-a lungul timpului. Este vorba de obiecte
simple care ne spun o poveste: în momentul în care sunt aduse, organizatorii
stau de vorbă cu donatorii și încearcă să reconstruiască o scenă din trecut,
apoi iau o etichetă pe care scriu un scurt mesaj în care sintetizează, cu
poezie și umor, o trăsătură de caracter predominantă a unor personaje realte
sau fictive. În cazul muzeului din Parma, ca într-un joc, fiecare mesaj începe
cu “Bunica mea…” sau “Bunicul meu…”.
 |
| Bunica era o bombă |
 |
| Bunicul avea piper în cur (în Dobrogea s-ar zice "o ciușcă în cur") |
 |
| Bunica ne punea mereu în alarmă |
 |
| Bunica avea mereu un surâs pentru toți |
 |
| Bunica m-a acoperit în momentele cele mai grele |
 |
| Bunica nu a pierdut niciodată vremea / Bunicul avea o viață dublă |
 |
| Bunicul meu era un dop/ Bunicul era un solitar |
 |
| Bunica, din când în când nu se dădea în lături de la o bârfă |
 |
| Bunicul s-a dus prea repede |
 |
| Bunicul meu era un tip foarte închis |
 |
| Bunicul știa să facă socotelile |
 |
| Bunica nu știa ce e aia o navă spațială |
 |
| Bunicul era credincios pe jumătate |
 |
| Bunica nu avea gusturi rele! |
 |
| Bunicul era ca un copil |
 |
| Bunica visa la țări îndepărtate |
 |
| Bunicul.... nu am știut niciodată cine era cu adevărat |
 |
| Bunicul întreținea întotdeauna relații foarte bune |
 |
| Bunicul rupsese orice legătură cu trecutul |
 |
| Bunica spunea adesea: "când aveam dinți, nu era de mâncare, acum că aș avea ce mânca, nu am dinți" |
 |
| Bunicul mi-a lăsat doar vicii |
Cred că un astfel de muzeu este înainte de toate un
experiment social, care definește o anumită comunitate, cu amintiri preponderent colective. Unele dintre exponate pot transmite mesaje universale (de exemplu,
foaia albă de care e legat mesajul: “eu nu l-am cunoscut pe bunicul meu”) dar
multe sunt strâns legate de experiența personală. Ce amintiri i-ar putea trezi
unui italian sau unui francez o insignă de pionier sau un carnet de partid de
la PCR? La fel cum mie o păpușă Barbie din anii ‘70 nu îmi spune nimic.
În încheiere, vă las cu un fragment din celebra operă a lui Georges Perec,
Je me souviens, care nu e altceva decât o înșiruire de lucruri, întâmplări și personaje, unele dintre astăzi uitate, împreună cu generațiile din care au făcut parte.
