Muzeul cu amintiri

Bunicul meu spunea că amintirile nu se pot șterge

Memoria istorică păstrează în prim plan fapte și personaje excepționale care au marcat un moment din viața unei comunități sau a unei națiuni iar muzeele lumii sunt pline de opere artistice unice, multe dintre ele geniale.  Cea mai mare parte a vieții cotidiene ne este însă populată de obiecte simple, care ne umplu existența sau preocupările la un moment dat și pe care ni le amintim peste ani și ani. Ce îmi amintesc eu din trecut?

Costumul portocaliu de șoim al patriei, cuburile de lemn de la grădiniță, cravata de pionier, bentița, matricola, ciocolata chinezească pe al cărui ambalaj era desenată o albină, cizmele mocasin din blană artificială (oribile!), costumația cu care mergeam la defilare în gimnaziu (flori de măr), caietul de amintiri din clasa a VII-a, culegerea de Gheba, magnetofonul Kashtan, clasoarele cu timbre, drapelul cu gaură în mijloc, blugii cu talie înaltă, pantofii de lac de la turci, prima viză de Italia de pe pașaport… Lista ar putea continua cu o înșiruire de obiecte care nu doar mie îmi trezesc amintiri din diferite momente ale vieții, ci și altora care au prins aceleași perioade.

Zilele trecute am vizitat un muzeu temporar cu totul deosebit, primul de acest fel din Italia și printre puținele din lume, dedicat obiectelor obișnuite. Proiectul a plecat de la ideea originală lansată de Christian Carrignon și de Katy Deville, care au pus bazele teatrului “Théâtre de Cuisine” (companie franceză care începând cu anii ‘80 a contribuit la dezvoltarea mișcării europene a teatrului obiectelor). 

Practic, muzeul este realizat din obiectele donate/împrumutate de către locuitorii unui cartier: bibelouri, jucării, accesorii sau articole de uz casnic, unele dintre ele chiar rupte, care i-au însoțit pe aceștia de-a lungul timpului. Este vorba de obiecte simple care ne spun o poveste: în momentul în care sunt aduse, organizatorii stau de vorbă cu donatorii și încearcă să reconstruiască o scenă din trecut, apoi iau o etichetă pe care scriu un scurt mesaj în care sintetizează, cu poezie și umor, o trăsătură de caracter predominantă a unor personaje realte sau fictive. În cazul muzeului din Parma, ca într-un joc, fiecare mesaj începe cu “Bunica mea…” sau “Bunicul meu…”.

Bunica era o bombă
Bunicul avea piper în cur (în Dobrogea s-ar zice "o ciușcă în cur")
Bunica ne punea mereu în alarmă
Bunica avea mereu un surâs pentru toți
Bunica m-a acoperit în momentele cele mai grele
Bunica nu a pierdut niciodată vremea / Bunicul avea o viață dublă
Bunicul meu era un dop/ Bunicul era un solitar
Bunica, din când în când nu se dădea în lături de la o bârfă
Bunicul s-a dus prea repede
Bunicul meu era un tip foarte închis
Bunicul știa să facă socotelile
Bunica nu știa ce e aia o navă spațială
Bunicul era credincios pe jumătate
Bunica nu avea gusturi rele!
Bunicul era ca un copil
Bunica visa la țări îndepărtate
Bunicul.... nu am știut niciodată cine era cu adevărat
Bunicul întreținea întotdeauna relații foarte bune 
Bunicul rupsese orice legătură cu trecutul
Bunica spunea adesea: "când aveam dinți, nu era de mâncare, acum că aș avea ce mânca, nu am dinți"
Bunicul mi-a lăsat doar vicii


Cred că un astfel de muzeu este înainte de toate un experiment social, care definește o anumită comunitate, cu amintiri preponderent colective. Unele dintre exponate pot transmite mesaje universale (de exemplu, foaia albă de care e legat mesajul: “eu nu l-am cunoscut pe bunicul meu”) dar multe sunt strâns legate de experiența personală. Ce amintiri i-ar putea trezi unui italian sau unui francez o insignă de pionier sau un carnet de partid de la PCR? La fel cum mie o păpușă Barbie din anii ‘70 nu îmi spune nimic.

În încheiere, vă las cu un fragment din celebra operă a lui Georges Perec, Je me souviens, care nu e altceva decât o înșiruire de lucruri, întâmplări și personaje, unele dintre astăzi uitate, împreună cu generațiile din care au făcut parte. 

Labels: , , , , , ,