Navetist pe şoselele patriei

Invitatul articolului de faţă este un român stabilit în Italia, şofer profesionist, care ne va împărtăşi câteva impresii din activitatea sa.
"Camioanele pe care le vedeţi zilnic fac parte din normalitatea cotidiană. Prin intermediul Jurnalului de navetist, vă invit să participaţi la o "zi a porţilor deschise” şi să vedeţi lumea de la înălţimea "cockpit-ului" de tablă, plastic si plexiglas al unui camion de mare tonaj.
Ziua mea de muncă începe în general noaptea, mai bine zis dimineaţa foarte devreme, atunci cand afară e încă întuneric. Ajung la garaj, pornesc motorul,aştept să se încălzească, să "facă aer" (frânele, ambreiajul şi schimbătorul de viteze funcţionează pe bază de aer comprimat produs de un compresor şi înmagazinat în butelii). Următorul pas este introducerea cardului în tahograf, card pe care se vor înscrie toate activităţile mele din ziua de lucru: timpi de condus, pauze, viteze, un fel de "cutie neagră".

Dar să nu mai pierdem vremea- între timp l-am programat şi pe "zio Tom" (unchiul Tom, navigatorul GPS) - aşa că... la drum! Dau drumul şi la "baracchino", staţia de emisie-recepţie, nelipsită din dotarea fiecarui camionist. Aici se vorbeste deja altă limbă, argoul şoferilor: casello (intrarea/ieşirea) din autostradă e "sporco/pulito" - curat/murdar (liber sau controlat): "ci sono i blu, i gialli, i neri", adică, în traducere pentru neiniţiaţi: sunt prezenţi albaştrii - poliţia, galbenii - garda financiară, negrii - carabinierii. Prin intermediul staţiei, vrând-nevrând ajungi să afli de ....mii de probleme din vieţile personale ale colegilor de trafic, să "cunoşti" personaje pitoreşti gen Paolino din Milano, Luigi din Bologna sau Matteo din Bergamo care şi-au improvizat adevărate "posturi de radio" şi din casele lor cu staţii performante şi puteri de emisie muuuult peste limita legală (4W) nu fac altceva decât să emită aberaţii cât e ziua de lungă.


Preocuparea principală rămâne însă drumul, pe parcursul căruia sunt atent la maxim pentru a anticipa posibilele reacţii ale unor şoferi de autoturisme care habar nu au ce înseamnă un camion încărcat cu 30 tone şi la ce riscuri se expun atunci când iţi "taie calea" sau la ce pericole îl expun pe cel de la volanul camionului (de multe ori camionul se opreşte dar "pleacă" încărcătura, ajungând în cabină.

Mă simt totuşi norocos, nu am avut parte de evenimente grave. Am avut şansa să lucrez într-o firmă care face ceva mai mult decât transport "normal", efectuează "trasporti eccezionali", adică agabaritice.
Aici intervine diversitatea: trebuie să iei legătura cu "turnul de control" al societăţilor care gestionează autostrăzile, să consulţi orarul în care poţi tranzita diverse porţiuni din traseu, să contactezi, atunci când este cazul, firmele specializate de escortă.
Italienii - latini ca si noi - sunt mai "maleabili". Am fost însă în Austria, unde a trebuit să urmez toate procedurile "ca la carte". Recunosc că mi-a luat ceva timp, dar vorba olteanului: "o făcurăm şi p'asta, muică!"

Acum îmi pare distractiv, dar atunci....In Austria, potrivit legii, la încărcătura pe care o aveam (22 metri lungime), trebuia să am escortă. Şi am avut. Christian, "călăuza mea", vorbea italiana ca şi mine germana (adică deloc). Important este că am ajuns cu bine la "confine dello stato" (graniţă).
Un alt moment de care îmi amintesc cu plăcere este acela când am transportat în Franţa şine de cale ferată pentru o "mocaniţă".
Acolo, la "gare de Mezel-ligne des Chemins de fer de Provence", am sărbătorit ziua de 1 decembrie 2012, când am profitat din plin de ospitalitatea franceză: am ajuns sâmbata dimineaţa şi am descărcat luni la amiază. Parcasem cele două camioane într-un sătuc de 500 de locuitori. Impreună cu colegul meu  moldovean (rusofon) eram pentru localinici "messieurs les chauffeurs du convoi exceptionnel". 
"Explozia" de sensuri giratorii e binevenită, dar de multe ori am spus că cel care le-a proiectat era un....."pizzaiolo" sau, oricum, făcea o cu totul altă meserie.
Am fost şi în "Italia nemţească"-provincia Bolzano- plină de străzi asfaltate, dar nu pentru ...camioane.


Cea mai mare provocare, şi implicit cea mai mare FRICĂ, am trăit-o în “Apennini modenesi” la Pievepelago: trebuia să cobor într-o râpă, un buldozer pe şenile era în spatele meu şi mă "asigura" cu un lanţ legat de semiremorcă. După descărcare macaraua ridica semiremorca , întorceam tractorul, recuplam semiremorca şi, tras în sus de budozer, ajungeam la "stradă".

Pot spune că ziua unui şofer profesionist de camion e făcută practic din mai multe zile. Ar mai fi de povestit, dar o să închei totuşi cu o imagine care, împotriva voinţei mele, mă face să mă simt “acasă”>>.

Îi mulţumim invitatului nostru pentru că a ales să îşi deschidă sufletul în acest spaţiu şi îi urăm să aibă parte de drumuri fără probleme. 

Labels: , , ,