Gutturnio - vinul câştigător

Gutturnio, Barbera, Bonarda, Ortrugo...nume mai mult sau mai puţin cunoscute; Malvasia, Pinot Nero, Chardonnay…este clar, suntem în lumea lui Bacchus. Am aflat şi eu mai multe despre aceste vinuri în urmă cu câteva zile, chiar de la unul dintre producătorii din zona Piacenza. Am fost invitat la un fel de „workshop” organizat de câţiva dintre membrii comunităţii române din Parma, la care am participat cu mare drag. 

Locaţia era superbă, în apropiere de Castell'Arquato: o vie întinsă pe dealurile din spatele casei,  pe circa 7 hectare, care produce anual în jur de 45.000 l de vin. Ca imaginea de poveste să fie completă, în faţa casei curgea un râu, la intrare ne aştepta, alături de proprietari, un alsacian german, iar în camera imensă cu bârne de lemn şi geamuri mari, unde urma să aibă loc degustarea, se auzeau lemnele arse care trosneau în şemineu.


În sală, la loc de cinste, se aflau cupele şi sticlele de vin câştigătoare la diverse concursuri, semn că ne aflam într-o cramă cu vinuri de calitate. Proprietarii, domnul Menozzi şi doamna Bussacchini (în Italia soţia nu-şi schimbă numele după căsătorie) aflaţi la o vârstă respectabilă (pe care nu şi-o arătau), ne-au introdus în tainele vinului din această zonă.


Am reuşit să dezleg enigmele numelor de la început: Gutturnio este un vin DOC (denumire de origine controlată) produs numai în provincia Piacenza, la circa 100 km de Milano. Acest vin roşu, preparat din două soiuri de struguri- Barbera şi Bonarda- are mai multe variante, printre care şi una acidulată (şampanizată). La capitolul vin roşu am mai degustat Barbera şi Bonarda (vinuri acidulate), în timp ce la capitolul vinuri albe am gustat din Malvasia, Chardonnay şi Ortrugo.


După ce ne-a explicat din ce struguri se obţin vinurile, Signor Claudio ne-a invitat să-i vedem crama. Sincer mă aşteptam la ceva rustic, cu butoaie din lemn, însă, deschizând o uşă a sălii de degustare, am trecut în zona de stocaj, unde, într-o atmosferă de fabrică de lapte, de un alb nefiresc, se aflau înşirate recipientele din fibră de sticlă, etanşe, în care se aflau vinurile.


Mă gândeam că or avea totuşi şi butoaie pe undeva, iar când gazda ne-a poftit la subsol am crezut că enigma se dezleagă. Greşit, în pivniţă, la 8°C era plin de sticle aranjate pe stative de lemn înclinate. Expertul ne-a arătat cum le roteşte permanent pentru a se evita depunerile. Am avut parte şi de o demonstraţie de cum se scoate dopul unei sticle de vin spumant. În cele dinurmă am descoperit şi vreo 5 butoaie de lemn, lucrate excelent (iniţial am crezut că sunt realizate dintr-o singură bucată de lemn pentru că nu se vedeau doagele). Am aflat că în mare parte întreaga producţie se vinde pe parcursul unui an, deci vin ţinut la învechit în butoaie nu prea există.



Şi, dacă tot am ajuns la capitolul vânzare, să vedem care sunt preţurile: vărsat -1,6 Euro/l, la sticlă- 750ml preţul este cuprins între 2,6 – 4,6 Euro/sticla. Mult, puţin? Proprietarul ne-a mărturisit cu mândrie că vinul plecat din această cramă se vinde la restaurantele din Milano şi cu 25 Euro/sticla.


De degustat am terminat,  vizita s-a încheiat, am trecut la momentul cumpărării. S-au întrunit consiliile de familie, doamnele au hotărât sortimentele iar domnii au pregătit damigenele, gata de a fi umplute. S-a încărcat totul în maşini şi... hai să plătim. Întreaga cantitate cumpărată, până la ultimul gram, a fost trecută pe factură. "Nimic la negru?" mă întrebam în sinea mea. NIMIC!


Am fost serviţi şi cu nişte salam local şi pâine făcută în casă (maşina cu pâine trece pe la ei doar de două ori pe săptămână – este vorba de o comună din Italia, pe o şosea naţională la nici 100km de Milano!-), am mai gustat dintr-un vin premiat, am făcut o poză de final şi i-am lăsat pe cei doi bătrânei să-şi continuie o activitate care, pe lângă profit, le aduce şi satisfacţia de a se întâlni cu oameni care să le aprecieze vinul.

Din ceastă experienţă nu pot să trag decât o singură concluzie: translatând întreaga afacere în România, cu acelaşi producător, cu aceleaşi utilaje şi acelaşi vin produs, cu siguranţă nu s-ar reuşi să se vândă nici măcar jumătate din întreaga producţie. Ce ne lipseşte? DOC-ul, un sistem prin care mulţi producători ar putea să se impună ca un brand şi astfel să crească vânzările. 


Labels: , , , ,