Dacă pentru a
conduce o maşină trebuie să faci o şcoală de şoferi iar pentru a învăţa să
înoţi trebuie să intri în apă şi să deprinzi regulile de menţinere la suprafaţă, la treaba cu „tăticeala” eşti aruncat direct în mijlocul
unei partide de Champions League total neîncălzit, cu tricou de împrumut şi
fără măcar să fi avut timpul să te legi la şireturi. Şi unde mai pui că toată
lumea este cu ochii pe tine! Important este ca tu să crezi că vei face faţă cu
brio.
Nici prin ruptul
capului nu-ţi trece să te plângi, aşa cum făcea până mai ieri iubita ta,
lamentându-se că nu are timp de ea, de gătit sau de făcut curăţenie în
casă... Te gândeşti: „normal, este femeie, ce ştie ea... în fond, cei mai buni
bucătari sunt bărbaţii!”. O să-i arăţi cum se face treaba, atât în ce priveşte copilul,
pardon, copiii, cât şi bucătăria, curăţenia şi alte câteva treburi mărunte care, dacă
sunt bine organizate, se pot rezolva în câteva ore.
Dacă programul de
dimineaţă ţi-a tăiat puţin din elan, cu forţe proaspete (mai mult psihic decât
fizic) începi acţiunea masa de prânz.
Cu copilul plasat strategic în ţarc, muzică în surdină, şorţul de gât, laptopul
pe masă, treci la căutat reţete… Cureţi un cartof, apoi dai fuga la copil, tai
un morcov …iar se aude ceva în dormitor, mai spumezi un pic supa, a scăpat
jucăria din ţarc şi plânge…dar ce mai contează? Supa este aproape gata (ce
fericire!), îi dai să mănânce, îl schimbi, îl culci şi prinzi şi tu o oră de
somn. Asta să crezi tu!!! Până apuci să-i răceşti mâncarea, o linişte suspectă
„se aude” din dormitor. Cu blenderul plin de mâncare pasată îl strigi în
speranţa că o să-ţi răspundă iar tu o să termini de mixat legumele. Însă
linişte….laşi toate din mână şi alergi în dormitor…îngeraşul a adormit! Şi ce
doarme…încerci să-l trezeşti ca să mănânce de prânz dar el e obosit, foarte
obosit. Tot elanul tău muncitoresc se spulberă şi reorganizezi programul: să te
odihneşti, este prea devreme, să faci un duş, este o idee bună pentru că nu ai
avut timp de dimineaţă. Te decizi să faci puţină curăţenie pentru că totul
arată ca după bombardament: jucării prin toate colţurile, hăinuţe trase din
sertare, o groază de lucruri rămase prin bucătărie. Totul merge ca pe roate şi
în nici o oră ai reuşit imposibilul. Toate sunt la locul lor, ai spălat şi
vasele, ai dat şi un mop pe jos, dar cel mai important este că te-ai gândit şi
la ale tale…dar visul se sfârşeşte şi un ţipăt te trezeşte la realitate. Da,
da îi este foame…este nervos de foame…de
parcă tu l-ai obligat să adoarmă fără să mănânce. Nimic nu-i convine, e scâncit
şi sâcâit. Poate frige mâncarea, fugi şi o răceşti, poate-i este sete…fugi după
suc, poate a făcut pe el….îl schimbi. Eşti descumpănit, începi deja să pui la
îndoială calităţile tale de super-tătic! Se calmează, numeri până la zece încercând
să nu pari nervos, începeţi să comunicaţi, întinde mâna după mâncare. Semn bun!
O linguriţă, două, trei …castronelul e gol. Bravo!
Te pregăteşti
sufleteşte pentru ieşitul în parc. Abia aştepţi să te întâlneşti cu grupul de
mămici gureşe care-ţi vor explica ce cuminte e copilul lor, ce mult a mâncat
ieri, azi şi în toate lunile ce vor urma. Te vor complexa cu
afirmaţii de genul: „noi facem la oliţă”, „noi mergem cu premergătorul”,
„nici nu ştim de copil cât e ziua de
lungă” sau „al meu doarme de cu seară,
toată noaptea, în camera lui”. Îngândurat, te vei
întoarce acasă, obsedat de o singură întrebare: „Oare unde am greşit?”
Labels: comportament, copii, experienţe
