Reţetar pentru normalitate


Am să vă spun astăzi o poveste adevărată, o poveste tristă şi fericită în egală măsură, despre o dragoste fără margini, aşa cum doar dragostea unei mame poate fi.

Personajele principale sunt Ilaria şi Gaia. Ilaria este una dintre cele mai bune interprete de conferinţă din Nordul Italiei pentru combinaţia italiană-engleză, o femeie extraordinară, plină de energie şi dăruire. Gaia este fiica ei, acum în vârstă de zece ani, care de trei ani suferă de diabet de tipul I şi de celiachie.

Am ales să public acest articol în săptămâna dedicată acţiunilor de sensibilizare a populaţiei în vederea prevenirii şi tratării diabetului (boală considerată epidemia mileniului al treilea), pentru a da celor aflaţi în aceeaşi situaţie un mesaj de speranţă.

Ilaria Bertinelli a publicat de curând, în limba italiană, cartea "Uno chef per Gaia",  structurată în două părţi: o parte narativă în care prezintă, la persoana întâi, sentimentele pe care le-a încercat în momentele descoperirii celor două diagnostice şi cum a evoluat viaţa ei şi a familiei ei în aceşti trei ani, în timp ce a doua parte a cărţii e constituită din 130 de reţete de feluri de mâncare permise diabeticilor şi celor intoleranţi la gluten.

În prima parte a cărţii sale, Ilaria îşi pune sufletul pe tavă şi ne face părtaşi la sentimentele puternice pe care le-a avut în aceşti ani. La început a fost greu, foarte greu, a simţit cum pământul îi fuge de sub picioare; undeva scrie că ar fi fost dispusă să renunţe la tot ce avea, să devină un om al străzii, numai să îşi vadă fiica sănătoasă. A plâns până i s-au secat lacrimile şi s-a întrebat "de ce tocmai ei i s-a întâmplat asta?" A descoperit în schimb în jurul ei multă solidaritate, prietenie, oameni dispuşi să îi ajute.

Am citit cartea Ilariei cu lacrimi în ochi, a fost pentru mine în primul rând o lecţie de viaţă despre lupta unei mame pentru fericirea copilului ei. Citind despre sacrificiul ei, am avut un sentiment de vină pentru toate dăţile în care vreunul dintre copiii mei îmi ceruse ceva iar eu dădusem semne de oboseală.

Care sunt pasajele care m-au impresionat cel mai mult? La un moment dat Ilaria prezintă "ritualul" trezirii de dimineaţă, cu injectarea primei doze de insulină (pe parcursul zilei urmau alte trei injecţii) şi lacrimile de durere ale fetiţei ei, sentimentele de neputinţă în faţa suferinţei acesteia şi frământările pentru găsirea unei soluţii mai puţin dureroase. Din fericire, de mai bine de un an au renunţat la injecţii pentru că o echipă de medici din Florenţa i-a aplicat un dispozitiv care măsoară automat valorile şi stabileşte cantitatea de insulină necesară organismului, pe care o introduce încetul cu încetul.

M-a impresionat şi descrierea momentului în care s-a simţit răpusă de deznădejde pentru că nu ştia ce alimente şi ingrediente să folosească, ce combinaţii să inventeze pentru ca hrana şi statul la masă să redevină o plăcere. De aici a luat naştere şi decizia de a scrie această carte, care să vină în ajutorul persoanelor cu nevoi alimentare speciale.

Am fost la prezentarea acestei cărţi şi am văzut o sală arhiplină, cu un public numeros (peste 300 de persoane). Am văzut o familie fericită, în ciuda bolii, triumfătoare în faţa problemelor şi înconjurată de foarte mulţi prieteni.

Am învăţat în acea seară că, oricât de grele ar fi momentele prin care treci, deschizându-ţi sufletul şi comunicând cu ceilalţi se va găsi o soluţie şi vei fi mai puţin singur.

Precizez că Ilaria a decis ca toate fondurile obţinute din vânzarea acestei cărţi, pe care o găsiţi pe amazon.com, să fie donate "Asociaţiei italiene de celiachie" şi "Asociaţiilor italiene ale tinerilor afectaţi de diabet".



Labels: ,