Cine mi-a omorât bunica?

Nepoţii o strigau Maia, strănepoţii îi spuneau Maia Bună, şi în fiecare an de sfânta Maria ne auzeam măcar la telefon dacă nu ajungeam la Buzău, locul în care acum 91 de ani avea să se nască Bunica Mea.

Rămasă văduvă de pe la 30 de ani, avea să-şi crească cei doi copii folosindu-se doar de ac, aţă şi multă măiestrie. Desigur, ca în multe astfel de poveşti, casa pe care o cumpărase din munca ei i-a fost dărâmată, pentru a se construi în loc un bulevard. Mutată într-un bloc la marginea oraşului, avea să-şi continue existenţa din munca pe care o ştia cel mai bine: croitoria.

Anii au trecut şi casa i-a fost invadată de noi, nepoţii (4 băieți), pe care ne bucura mereu cu câte un cozonac cald sau a ne articula cu unul dintre instrumentele sale de lucru: rigla de lemn, şi asta doar ca să “nu deranjăm vecinii”. Era obsedată de să nu deranjeze pe nimeni şi de la ea am învăţat “să nu mă bag în vorba celor mari” sau să “păstrez orele de linişte, că poate sunt bătrâni care se odihnesc”.

Mereu ne punea să învăţăm ca să “ajungem şi noi la televizor”, ca oamenii aceia deştepţi şi poate peste ani s-a bucurat enorm să-şi vadă strănepoţii sau nepoţii în ziare şi la TV.

A avut grijă de propria mamă până când aceasta avea să închidă ochii tot pe la vreo 90 de ani, dar şi de nepoţii sau strănepoţii care i-au umplut casa în ultimii ani. Înaintată în vârstă, pentru câţiva ani a locuit temporar în casa părinţilor mei, însă gândul ei era mereu spre apartamentul său care avea acum vedere la mari centre comerciale construite pe câmpul din vecinătatea blocului.

Nu a înţeles niciodată de ce ea trebuia să se judece cu primăria pentru a primi despăgubiri pentru casa ce-i fusese demolată,  în timp ce “o mulţime de şmecheri la televizor şi-au luat banii”. A fost cu siguranţă prea târziu faptul că în urmă cu câteva zile Curtea de apel i-a dat dreptate, dar urma să mai aştepte încă vreo 10 ani până să se bucure că a lăsat ceva nepoţilor ei.

Iarna aceasta urma să revină la Constanţa deoarece la vârsta ei înaintată era greu să trăiască singură, însă cu doar două zile înainte de a-şi pregăti bagajele a căzut, împiedicându-se de unul dintre covoarele cu care cu grijă le aranja în fiecare zi. O fisură de bazin, care la 91 de ani devenea o problemă extrem de serioasă. Medicii au hotărât că se poate opera, familia a cumpărat proteza şi curajoasa mea bunică a trecut cu bine peste această operaţie pe care şi pe noi cei tineri ne-ar speria.

Medicii erau optimişti, operaţia fusese una reuşită şi chiar bunica începea să creadă că totul va fi bine, însă a venit şi nefastul weekend în care a început să aibă probleme digestive. Aflată în spital, timp de 3 zile nimeni nu i-a administrat niciun tratament, toţi dând vina pe o problemă de alimentaţie. Întorşi din weekend, medicii au început să-şi dea seama de amploarea problemei, însă infecţia intraspitalicească (fără nicio legătură cu problema pentru care fusese internată) contactată în Spitalul Judeţean Buzău, avea de acum să fie stăpână pe corpul unei bunici care nu se mai putea apăra singură, aşa cum a făcut-o o viaţă întreagă. Nici familia care-i era alături, nici bună voinţa medicilor de la reanimare nu aveau cum să se lupte cu infecţia care de acum pusese stăpânire pe trupul slăbit.

Şi ca povestea unui navetist să fie dureroasă până la capăt, fiind plecaţi în ţara de adopţie, nu am putut să ajungem să o conducem pe Maia pe ultimul drum….însă poate cu gândul suntem mai aproape de ea şi cu siguranţă o să rămânem cu ultima ei imagine, dragă nouă.

Şi totuşi, cine mi-a omorât bunica? Desigur că virusul nemilos, care se afla într-o doară prin acel spital, şi nu asistentele care trebuiau să anunţe medicii de o problemă serioasă şi nici medicii care trebuiau să administreze imediat medicamentaţie (nu după trei zile), nici sistemul care nu ştia de existenţa virusului în spital…nimeni…doar virusu!!!

Ne-a transmis că ne iubeşte, înainte să închidă ochii pentru totdeauna. Şi noi te iubim, Maie Bună! Dumnezeu să te aibă în pază! Ştim că de sus, din ceruri, avem un înger care ne păzeşte vieţile.

Nu o să te uităm niciodată! 

Labels: ,