Pentru viaţă

Cu ocazia zilei naţionale a Italiei (2 iunie) a fost organizat în oraşul nostru un eveniment caritabil, "The walk of life", un moment de sensiblizare a opiniei publice în vederea sprijinirii cercetării pentru descoperirea remediilor în tratarea bolilor genetice rare. Ne-am înscris în număr mare, împreună cu colegii de serviciu: am făcut o mică donaţie, primind în schimb un kit pentru competiţie cu articole puse la dispoziţie de către sponsori.

Manifestările erau împărţite pe categorii: profesionişti (10km), amatori (5 km). Noi am participat la cea de a doua categorie. Dar nu despre performanţele mele sportive vreau să vorbesc aici, ci despre cum se mobilizează lumea în Italia pentru susţinerea unei cauze nobile.
În organizarea acestor evenimente se implică de obicei voluntari, care dedică timp şi energii pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor.
Să vedem cum s-a desfăşurat ziua. Ne-am trezit duminică dimineaţa şi am pornit spre Campusul Universitar, situat la periferia oraşului. Parcările din apropiere erau deja ocupate de maşini, semn că  multă lume s-a înscris la această competiţie. Apropiindu-ne, am văzut că profesioniştii se încălzeau deja. Mă lua oboseala doar uitându-mă la ei.

Organizatorii se gândiseră la cele mai mici detalii:

Ne-am apropiat de locul de întâlnire, unde lumea se adunase deja:
Erau prezenţi şi cei de la Centrul donatorilor de sânge, "Avis", vindeau sandviciuri în vederea strângerii de fonduri.
Puteai cumpăra o felie de tartă cu doar 1 Euro:
 Aveai posibilitatea de a face un pic de mişcare de încălzire:
Era asigurat şi serviciul de prim ajutor, în caz de nevoie:

Situaţia a devenit serioasă, s-a dat startul competiţiei la categoria profesionişti:


Dar şi la categoria noastră, după primul val:

Iată-ne pe traseu:
Mari şi mici:
Unii au adormit:

Primul kilometru  a fost cel mai greu, apoi totul a venit de la sine:

Am admirat un peisaj superb, cu maci roşii pe câmpul înverzit. I-am mulţumit lui Dumnezeu că pot să merg, să văd şi să simt, că fac parte din categoria celor privilegiaţi.


La sfârşitul întrecerii am plecat acasă cu o speranţă în suflet: că într-o bună zi, copiii afectaţi de distrofie musculară progresivă pe care i-am întâlnit şi pentru care a fost organizat evenimentul vor putea fi vindecaţi şi că vor putea merge şi ei, pe picioarele lor, de ce nu, poate chiar la cules de maci roşii.


Labels: