Senza giacca e cravatta

Acum câţiva ani, ori de câte ori urcam în maşină, indiferent de postul de radio românesc pe care era fixată frecvenţa, auzeam vocea inconfundabilă a lui Nino D'Angelo, care, pe ritmuri orientale, îşi jelea trecutul nefericit: fără sacou şi fără cravată- adică om simplu, reuşise cu sacrificii să îşi croiască un drum în viaţă. În Italia, aceeaşi melodie, lansată la Festivalul de la Sanremo cu mulţi ani mai devreme, nu se bucurase de aceeaşi popularitate.

Trebuie să precizez că nu vorbesc în necunoştinţă de cauză şi că muzica uşoară italiană a fost o prezenţă constantă în viaţa mea, încă din perioada copilăriei, când ascultam discurile lui Gianni Morandi şi ale Caterinei Caselli.

Îmi amintesc de primul concert cu artişti de talie internaţională la care am fost imediat după revoluţia din decembrie '89: formaţia italiană Ricchi e Poveri reuşea să umple pe vremea aceea stadionul din Constanţa. Cred că evenimentul era unic atât pentru mine, care aveam pentru prima oară ocazia să ascult live muzică occidentală, cât şi pentru ei, surprinşi că aveau atâta succes la publicul din România.

Relaţia mea cu muzica italiană avea să fie marcată mai târziu de un alt eveniment: în urma colaborării cu TVR, asiguram serviciul de interpretariat simultan în timpul unei emisiuni îndrăgite transmise în direct la o oră de maximă audienţă. Invitat special era cântăreţul Al Bano. E inutil să vă spun câte emoţii am avut înainte şi câte probleme îmi făceam. Artistul s-a dovedit a fi un profesionist desăvârşit,  o persoană simpatică şi modestă. Când aveam să le povestesc prietenilor mei italieni despre această întâmplare grozavă, nu păreau a fi impresionaţi, mai mult, spuneau că noi, cei din Europa de Est, avem gusturi muzicale un pic diferite de ale lor. Un alt cântăreţ foarte iubit la noi, în Rusia sau în Serbia, este Toto Cutugno, care în Italia este difuzat din ce în ce mai rar.

Există o oarecare diferenţă între muzica uşoară difuzată şi iubită în România şi cea ascultată în Italia. Cred că muzica italiană ascultată în România s-a oprit undeva în urmă cu 20-30 de ani (în cel mai bun caz). De exemplu,  din repertoriul Dj-ilor de la nunţi şi botezuri sunt nelipsite cântecele: "Marina, Marina" (interpretată de Rocco Granata pe vremea când eu încă nu mă născusem), "Susanna" (interpretată de Adriano Celentano în anii '80), sau "Felicità" (lansată la Sanremo în 1982 de celebrul cuplu Al Bano şi Romina Power).

Vi s-a întâmplat vreodată să mergeţi într-o pizzerie sau într-un restaurant din România însoţiţi de prieteni italieni? Imediat ce ospătarii îşi dau seama că la masa voastră se vorbeşte limba italiană, din spirit de simpatie pentru poporul frate de gintă latină, dau volumul la maxim, din difuzor auzindu-se de cele mai multe ori vocea inconfundabilă a lui Eros Ramazzotti sau cea a Laurei Pausini.

O să mă întrebaţi: ce muzică se ascultă totuşi în Italia? Nu vreau să fac o listă cu cântăreţi mai mult sau mai puţini difuzaţi, ci cu aceia pe care eu îi ascult cu plăcere. Mulţi fac parte din generaţia de aur, cum ar fi: Fabrizio de Andrè şi Lucio Dalla, adevăraţi poeţi ai muzicii. Îmi plac Roberto Vecchioni, Antonello Venditti, Franco Battiato, Lorenzo Jovanotti, Ligabue. Ascult cu mare plăcere şi muzica interpretată de Fiorella Mannoia, Gianna Nannini, Giorgia, Elisa. Dintre vocile tinere aş aminti nume ca: Noemi, Chiara, Alessandra Amoroso, Emma, Annalisa.

Am să închei acest articol cu o melodie napoletană pe care o ador, este vorba despre "Cu'mmè"(1992), interpetată de Mia Martini şi Roberto Murolo:
http://www.youtube.com/watch?NR=1&v=klw8lyyBhdg&feature=endscreen