De câteva
zile, buletinele meteo ne ameninţă cu
răcirea vremii şi cu căderea precipitaţiilor sub formă de ninsoare. Cum orice
fenomen meteorologic important are neapărat un nume (vezi Uraganul Katrina, Uraganul Sandy sau Taifunul Isaac), acesta a
fost numit „Big Snow”.
Până ieri seară
am crezut că se înşeală, însă azi dimineaţă a început să cadă lapoviţa care
încetul cu încetul s-a transformat în ninsoare. Nimic deosebit, suntem în luna
februarie, nu??? Despre starea de „mare pericol” avea să aflu mai târziu:
preventiv, a fost blocată circulaţia maşinilor de mare tonaj, cum ar fi
tirurile. Păcat că multe dintre acestea erau deja pe drum şi a trebuit să se
oprească, pe unde au apucat, în aşteptarea primilor ghiocei. Citesc în presă că
un autobuz a derapat, s-a răsturnat (suntem la 0 grade)
şi au fost accidentaţi uşor câţiva dintre călători, marea majoritate
elevi.
În pauza de masă,
totul decurge aproape normal. La întoarcere, un şir de zece autobuze oprite blochează
în ambele sensuri una dintre străzile principale ale oraşului. Motivul: nu erau
pregătite să circule în condiţii de iarnă (nu aveau lanţuri sau cauciucuri de iarnă). Repet: azi suntem în data de 11
februarie. Pe străzi, nici urmă de maşini care să arunce sare.
Spre seară am
aflat că a fost adoptată o măsură de urgenţă: închiderea şcolilor, creşelor,
grădiniţelor. În acel moment, s-a declanşat o panică generală: părinţi
disperaţi au început să dea telefoane, să ceară învoiri şi zile de concediu.
Dacă sunteţi prin
zonă, să nu vă treacă prin minte să mergeţi să vă plimbaţi prin cimitire pentru
că sunt închise. Pe site-ul primăriei
este scris negru pe alb că se oficiază doar înmormântările programate, pentru
restul, cimitirele sunt inaccesibile publicului.
Mi-am amintit de
ninsorile de la noi, de vremea când străbăteam oraşul pe jos şi mergeam la
şcoală prin nămeţi şi cât era de frumos să ne batem cu bulgări de zăpadă şi să
ne dăm pe derdeluş. Mi-am mai amintit şi de replica pe care o auzi la tot pasul
când nu merge ceva: „Da, dom’le, că suntem în România, numai la noi se întâmplă
aşa ceva!”. Ei, bine, vă spun cu sinceritate că se întâmplă şi la case mai
mari.
Îmi vine în minte zilele astea o vorbă pe care italienii nu au cum să o ştie şi pe care nu aş
reuşi să o explic oricât m-aş strădui: „Iarna nu-i ca vara”.
Labels: viaţa în Italia
