Cum am petrecut sfârşitul lumii



De câteva zile,  buletinele meteo ne ameninţă cu răcirea vremii şi cu căderea precipitaţiilor sub formă de ninsoare. Cum orice fenomen meteorologic important are neapărat un nume (vezi Uraganul Katrina,  Uraganul Sandy sau Taifunul Isaac), acesta a fost numit „Big Snow”.

Până ieri seară am crezut că se înşeală, însă azi dimineaţă a început să cadă lapoviţa care încetul cu încetul s-a transformat în ninsoare. Nimic deosebit, suntem în luna februarie, nu??? Despre starea de „mare pericol” avea să aflu mai târziu: preventiv, a fost blocată circulaţia maşinilor de mare tonaj, cum ar fi tirurile. Păcat că multe dintre acestea erau deja pe drum şi a trebuit să se oprească, pe unde au apucat, în aşteptarea primilor ghiocei. Citesc în presă că un autobuz a derapat, s-a răsturnat (suntem la 0 grade)  şi au fost accidentaţi uşor câţiva dintre călători, marea majoritate elevi.


În pauza de masă, totul decurge aproape normal. La întoarcere, un şir de zece autobuze oprite blochează în ambele sensuri una dintre străzile principale ale oraşului. Motivul: nu erau pregătite să circule în condiţii de iarnă (nu aveau lanţuri sau cauciucuri de iarnă). Repet: azi suntem în data de 11 februarie. Pe străzi, nici urmă de maşini care să arunce sare.



Spre seară am aflat că a fost adoptată o măsură de urgenţă: închiderea şcolilor, creşelor, grădiniţelor. În acel moment, s-a declanşat o panică generală: părinţi disperaţi au început să dea telefoane, să ceară învoiri şi zile de concediu.

Dacă sunteţi prin zonă, să nu vă treacă prin minte să mergeţi să vă plimbaţi prin cimitire pentru că sunt închise.  Pe site-ul primăriei este scris negru pe alb că se oficiază doar înmormântările programate, pentru restul, cimitirele sunt inaccesibile publicului.


Mi-am amintit de ninsorile de la noi, de vremea când străbăteam oraşul pe jos şi mergeam la şcoală prin nămeţi şi cât era de frumos să ne batem cu bulgări de zăpadă şi să ne dăm pe derdeluş. Mi-am mai amintit şi de replica pe care o auzi la tot pasul când nu merge ceva: „Da, dom’le, că suntem în România, numai la noi se întâmplă aşa ceva!”. Ei, bine, vă spun cu sinceritate că se întâmplă şi la case mai mari.

Îmi vine în minte zilele astea o vorbă pe care italienii nu au cum să o ştie şi pe care nu aş reuşi să o explic oricât m-aş strădui: „Iarna nu-i ca vara”. 

Labels: