Într-o zi de lucru obişnuită,
la orele 13.00 magazinele se închid, băncile îşi întrerup orarul de lucru
cu publicul, instituţiile de stat şi private îşi închid ghişeele, fabricile se
opresc: e momentul pauzei de masă.
În intersecţia din
centrul oraşului abia se mai vede autobuzul prin perdeaua de biciclete
dinaintea sa. Liceeni cu imense ghizdoane în spate, adulţi eleganţi, bătrâni
respectabili, bărbaţi şi femei, toţi aşteaptă culoarea verde a semaforului
pentru a porni spre “pauza pranzo”, o binefacere pentru unii, timp pierdut pentru
alţii. Cea mai mare parte se îndreaptă către casă, seniorii pentru a mânca
pastele preparate în grabă şi pentru a se bucura mai apoi de siestă, părinţii
pentru a pregăti masa pentru copii şi a reuşi să vadă ce au făcut aceştia la
şcoală, copiii grăbiţi să mănânce pentru a putea pleca către cluburile sportive.
O agitaţie pe care alţii preferă să o înlocuiască cu o oră de tenis sau
jogging. Restaurantele mari sau mici, elegante sau nu, împreună cu centrele comerciale, sunt
singurele locuri publice în care viaţa se face simţită în timpul pauzei de prânz.
După două ore,
ritmul se reia, mult mai încetinit de oboseala firească din a doua jumătate a
zilei şi îngreunat de cantitatea de hrană şi băutură consumată. Oraşul începe să se animeze, aceleaşi
biciclete făcând cale întoarsă către serviciu, oameni parcă deloc odihniţi
revin la birouri în aşteptarea terminării programului de lucru. Magazinele prind viaţă, băncile îşi deschid porţile, funcţionarii răspund
la telefoane.
La 7 seara, odată
încheiat programul de lucru, oamenilor le rămâne foarte puţin timp să meargă la
cumpărături, să îşi scoată copilul sau animalul de companie la plimbare, să
meargă la sală sau să se întâlnească cu un prieten.
Labels: obiceiuri, tradiţii, viaţa în Italia
