Când moare o fabrică



Moartea unei fabrici nu e aproape niciodată un eveniment subit, ci momentul final al unei lungi agonii.

Totul începe cu o situaţie de criză, de cele mai multe ori amplificată de criza economică  generală sau de criza sectorului din care firma face parte. Telefoanele nu mai sună ca înainte, sau dacă sună, la celălalt capăt se află furnizori nervoşi care întreabă când le sunt achitate facturile restante. Mai intâi se răresc vânzările, apoi încep problemele cu băncile, care reduc liniile de creditare şi nu acordă noi împrumuturi, iar când le acordă, aplică dobânzi  apropiate de cele ale cămătarilor. Pasul următor este acela al măsurilor ce vizează direct personalul: se închide o secţie pe durata sărbătorilor, iar vacanţa forţată se prelungeşte cu alte două săptămâni, se reduc mai întâi bonusurile, sporurile  şi alte premii, apoi se întârzie cu plata salariilor, ca în final să fie redus numărul angajaţilor.


Comportamentul iniţial al patronului, în faţa unei astfel de situaţii, este de incredulitate: exact ca în cazul unui bolnav căruia medicul îi comunică faptul că are o boală incurabilă. Nu acceptă diagnosticul, face ulterioare investigaţii, cere părerea altcuiva. De la starea de incredulitate se trece la aceea de nervozitate, agitaţie în căutarea unei soluţii salvatoare: se porneşte în reperarea unui program de finaţare publică pentru susţinerea cercetării în vederea lansării unui nou produs, se explorează noi pieţe de desfacere, se caută un partener pentru aport de capital, se fac proiecte de reorganizare. Pentru a putea urma toate aceste căi este nevoie de timp, oportunităţi, resurse financiare şi de personal şi, mai ales, de foarte mult noroc. Pentru cine se află  deja în moarte clinică e imposibil să exploreze noi pieţe, pentru că un astfel de demers presupune timp, costuri şi multă  răbdare, iar rezultatele nu sunt imediate şi nici mereu pe măsura aşteptărilor.

Cazul de faţă nu are ca subiect firma de apartament, născută pentru a da un tun şi a fi închisă după câteva luni, şi nici pe întreprinzătorii care îşi duc cu bună ştiinţă la faliment afacerea pentru a da ţeapă băncilor şi furnizorilor, ci se referă la firme vechi de mai bine de o sută de ani, care şi-au creat un brand puternic şi un nume în lume şi care sunt nevoite să îşi închidă porţile. Nu trebuie uitat faptul că firmele considerate de dimensiuni mici şi mijlocii constituie ţesutul economic al ţării, sunt conduse şi administrate în familie, iar în micile localităţi unde funcţionează, comunitatea este legată cumva  sau depinde complet din punct de vedere economic de aceste realităţi industriale.


Momentul delicat este perceput şi la nivelul expunerii în viaţa publică sau mondenă: dacă până mai ieri se vorbea în mod laudativ de întreprinderea respectivă şi conducerea ei, acum aceştia sunt  absenţi la ceremoniile publice, iar în paginile ziarelor apar doar în articolele în care este vorba despre proteste, manifestaţii şi greve.

Din  păcate, actuala criză economică, care pare fără sfârşit, a reuşit să facă ceea ce nici primul sau al doilea război mondial nu au reuşit, ducând la faliment fabrici care până mai ieri erau motoarele vii ale economiei.

Cu orice fabrică veche care dispare se închide o pagină frumoasă din istoria ţării şi a multora dintre locuitorii ei.

Labels: ,